„Darea-n plata”: O fi de bine, o fi de rau?

de Anca Bidian

 

Deja opiniile au fost exprimate, taberele de sustinatori si contestatari sunt formate si se cunosc. Unii asteapta promulgarea, ceilalti, retrimiterea in Parlament. Din pacate insa aceste dezbateri, menite de altfel sa lamureasca printre altii si pe „beneficiarii” acestei legi, nu prea i-au clarificat daca legea ar fi sau nu in avantajul lor. Pentru ca prezentarea mediatica cel putin a fost ca o „lege razboinica”, legiuitorul porneste sa apere populatia cu credite ipotecare de nedreptatea bancilor si pare ca le declara razboi. Odata pornita actiunea, bancile au aparut intr-o postura defensiva, chiar daca era doar argumentativa.

 

Pe parcursul serialului, clientii au privit cand la unii cand la altii, in functie de locvacitatea si charisma vorbitorilor au fost de acord cand cu unii cand cu ceilalti si, la final, au ridicat din umeri. Enumar doar cateva din intrebarile pe care le-am primit de la unii clienti in urma acestor dezbateri:” Ce inseamna mai exact, imi ia banca casa?”, „Daca dau casa bancii imi recuperez ratele pe care le-am platit pana acum?”, „Pe urma unde stau? Pot sa iau alt credit?”, „Mai pot sa vand casa?”, „Daca nu dau casa, imi cresc ratele?” „Eu am casa garantata de stat (!) pot sa o dau bancii?” (Prima casa).

 

La prima vedere, poate par exagerate sau neinitiate, insa nu este prima data cand subiecte financiare ajunse in spatiul public produc mult zgomot si putina coerenta. Sigur ca vorbim, deja de prea multi ani, de educatie financiara, asimilata total gresit cu lipsa unei educatii academice. Si, de cate ori apar disruptii in relatia intre consumator si banca, unii acuza prea mult profit, ceilalti prea putina educatie. Nu se intampla insa nimic notabil, fiecare continua sa faca maine ce-a facut si ieri, pana la urmatoarea disruptie.

 

Revenind la lege in forma ei actuala, niciun argument nu cred ca este valid cand, prin lege, este permisa incetarea unui contract de orice natura, unilateral, prin vointa unei parti. Ne place sau nu, creditarea nu este o activitate sociala, este o activitate economica. Daca pe parcursul derularii contractului de credit intervin schimbari si unele situatii devin sociale, ele nu pot fi reglementate la modul general printr-o lege la fel de generala. De asemenea, ne place sau nu, cu sustenabilitatea unui sistem bancar nu prea se joaca nimeni din condei, scrisori sau talk-show-uri pe nicaieri prin lume fara sa-si si asume consecintele.

 

Din tot ce s-a discutat pana acum in spatiul public, se contureaza urmatorul scenariu in forma actuala a legii:

  • Clientii vor putea sa dea bancii cand vor casa, terenul, pasunea, hotelul, hala, etc. Nu stim si nici nimeni nu poate previziona nici acum nici pe viitor cati vor fi, pentru ca nu exista algoritmi matematici care sa modeleze vointa sau gandurile noastre.
  • Bancile intra in posesia bunurilor, clientii renunta la capitalurile proprii si datoria e stearsa. Nefiind pregatite pentru asa ceva (logistica, sisteme, resurse umane, etc) si obligate sa asume un risc nemasurabil si nepredictibil cel mai probabil vor modifica cel putin parametrii primari de modelare a riscului: costul creditelor, avansul, calitatea garantiilor si conditiile de acordare.
  • Urmatorii solicitanti de credite (care pot fi si din cei care au dat in plata imobilul si acum vor sa cumpere altceva) vor merge la banca si vor fi suparati ca dobanda e prea mare, ca nu au avans suficient cat jumatate din casa, ca banca nu le accepta cererea sau ca le refuza apartamentul pe care-l vor.
  • Creditarea franeaza brusc (din nou) preturile imobiliarelor scad. Vine valul doi de nemultumiti (clienti 2010-2015) ca soldul creditelor e mai mare decat valoarea imobilelor. Dar „noroc” ca exista darea-n plata si astfel intram intr-o spirala in care dupa cum se vede nu prea vad pe nimeni fericit la capat de drum. Sau mai corect spus cei care pot fi fericiti in prima linie nu fac parte nicidecum din „populatie” in acceptiunea usor demagogica a folosirii acestui termen.

 

Cam acestea ar fi efectele imediate, nu e acum subiect contaminarea pe orizontala a multor industrii conexe sau dezintermedierea financiara. Faptul ca o economie fara creditare sta pe loc ori se contracta este aproape un truism si, din pacate, nu va putea fi rezolvat prin alta lege care sa spuna „am votat sa creasca economia”.

 

 Sunt foarte multe aspecte care conduc la disputa chiar a spiritului acestei legi in forma actuala  (cat si a comentariilor), cel mai evident insa mi se pare radicalismul ei. Doar de dragul exercitiului, daca atunci cand casa nu mai valoareaza cat creditul lasam casa bancii, in situatia in care casa valoreaza dublu fata de momentul cumpararii am fi de acord sa impartim diferenta cu banca? Nu stiu de ce avem aproape o vocatie sa mergem din extrema in extrema si din gard in gard, si de ce drumul drept, predictibil si cadentat pe poteca dreapta nu ne place?!...

 

Toata aceasta dezbatere se reduce la o notiune simpla: cine isi asuma riscul intr-o tranzactie? Sustinatorii legii spun ca riscul trebuie sa fie la banca, adversarii legii spun ca riscul trebuie sa fie la client. Cred ca solutia care echilibreaza aceasta „dilema” poate fi obligativitatea bancilor de a avea in portofoliu atat produse „cu dare-n plata”, cat si produse standard. Iar clientii au libertatea sa aleaga de la inceput ce risc isi asuma: ori mai scump cu avans mai mare (dare-n plata) ori mai ieftin cu avans mai mic, respectiv credit standard. Astfel, si clientii si banca stiu de la inceput termenii contractului si isi pot gestiona fiecare viitorul pe ipoteze clare.

 

In acelasi timp si bancile au foarte multe lucruri de facut si de indreptat, in sensul debirocratizarii, al flexibilizarii procedurilor, al timpilor de reactie, al conectarii „cu strada”, al „umanizarii” in sensul tehnic si operational al termenului. Nu vom stii niciodata daca am mai fi avut aceste dezbateri si daca multe din aceste lucruri s-ar fi intamplat cate putin in ultimii 5-6 ani.

 

Oricum ar fi sau vor continua sa fie, nu spune nimeni ca trebuie sa le iubim, insa cand vom intelege ca bancile nu sunt dusmanul nostru, ci vehiculul pe care-l avem intr-o economie de piata, abia atunci vom gasi si increderea si rezonabilitatea (bilaterala) in relatii. Nu trebuie sa iubesc avioanele, poate mi-e si frica cateodata sa zbor, dar stiu clar ca nu se poate sa calatoresc prin lume doar pe jos!

 

Deci, o fi de bine, o fi de rau?

 

Sursa: ZF.ro, 17 dec 2015




0372 800 800