Blog / Credite

Marul otravit sau Legea Darii in Plata. Cum sa-l indulcim?

Marul otravit intins romanilor este acum, la sfarsitul anului 2015, Legea Darii in Plata sau legea recent adoptata de Parlamentul Romaniei, actul normativ prin care, debitorii care considera ca nu mai pot onora datoriile catre banca sau nu mai vor sa plateasca, in cazul unui credit ipotecar, pot renunta definitiv la plata ratelor la credit concomitent cu renuntarea la dreptul de proprietate asupra bunului pe care l-au dat in ipoteca, indiferent ca este locuinta, teren sau alte tipuri de bunuri imobile.

 

Pana acum, banca putea sa incerce recuperarea intregii datorii, dincolo de suma obtinuta din valorificarea ipotecii, in cazul in care aceasta nu acoperea intregul sold al creditului ramas de rambursat.

 

Intrebarea este de ce aceasta lege este defecta, ce prevederi de drept incalca si ce se poate face pentru a fi indreptata - a se citi amendata - inainte de a intra in depline drepturi si a determina efecte negative pe termen lung in sistemul bancar si intreaga economie nationala.

 

Explicatiile sunt clare si simple. In primul rand este vorba despre un principiu elementar de corectitudine intr-o relatie contractuala. Vorbim aici despre relatia client-banca: atunci cand clientul a dorit sa-si cumpere o casa ori un teren cu banii bancii a semnat un contract, a acceptat sa puna ipoteca pe bunul respectiv si sa primeasca banii necesari achizitiei. Bani pe care s-a angajat, in baza contractului semnat, sa-i returneze integral, cu dobanda si costurile aferente, intr-o perioada bine determinata.

 

Contextul in care s-au intamplat cele de mai sus a fost cel in care economia "duduia", cumva in aceeasi masura si veniturile romanilor. Lucrurile s-au schimbat radical in ultimii 7-8 ani: economia s-a contractat, piata imobiliara a "cazut", adica preturile anului 2015 in imobiliare sunt cu mult sub (uneori si la 70%) valoarea din perioada 2007-2008, veniturile au scazut de asemenea. Astfel ca, banca isi va recupera, prin cedarea bunului ipotecat doar suma rezultata din valorificarea acestuia, intrucat valoarea imobilelor este mult mai mica fata de momentul contractarii creditului.

 

Ceea ce consfinteste Legea darii in plata este tocmai incorectitudinea: sa fie inapoiata bancii nu toata suma obtinuta prin contract, ci doar cea rezultata din vanzarea bunului. Or, spun bancherii pe buna dreptate, la momentul semnarii contractului, bancile au dat BANI clientilor si nu CASE ori TERENURI. Prin urmare, acestea vor sa-si recupereze BANII, integral.

 

In al doilea rand, legea nu are un plafon pana la care se aplica - o valoare bine determinata a creditelor la care se refera - astfel incat sa se inteleaga clar ca ar fi vorba despre un demers legislativ venit in intampinarea celor aflati realmente in dificultati financiare. Prin urmare, pot beneficia de prevederile acesteia atat cei care chiar nu-si mai pot achita ratele bancare, cat si cei care nu mai VOR sa plateasca.

Vorbim aici despre cei care au mizat pe speculatii imobiliare, s-au indatorat la banci in ideea ca vor vinde ulterior mai scump - dar imobilele s-au devalorizat intre timp - ori vor inchiria si vor plati ratele din chirii, ceea ce iarasi nu a mai corespuns realitatii, in valoarea estimata initial.

 

In al treilea rand, este vorba despre retroactivitatea legii, care, in cazul in care va fi mentinuta, inseamna ca statul roman intervine, abuziv, in contractele private incheiate intre entitati si persoane privata. Din nou, este o incalcare a unui principiu de drept.

 

"Este evident ca legea, asa cum arata ea in acest moment, este plina de imperfectiuni care, daca nu vor fi amendate punctual, vor afecta pe termen lung, in sens negativ bineinteles, sistemul bancar din Romania si chiar economia nationala", este de parere Anca Bidian, CEO KIWI Finance.

 

Consecinte? 1. Scumpirea  creditelor ipotecare. 2. Cresterea limitei pentru avans - bancile vor creste prudentialitatea astfel si vor incerca micsorarea riscului de a se trezi in ipostaza de agentii imobiliare. 3. Stagnarea pietei imobiliare - dezvoltatorii nu vor mai initia noi proiecte, iar firmele de constructii si distribuitorii de materiale, echipamente, mobilier si electrocasnice se vor confrunta, din nou, cu dificultati in dezvoltare.

 

Toata aceasta dezbatere se reduce la o notiune simpla: cine isi asuma riscul intr-o tranzactie? "Sustinatorii legii spun ca riscul trebuie sa fie la banca, adversarii legii spun ca riscul trebuie sa fie la client din moment ce a semnat contractul de credit. In opinia mea, asumarea unui risc trebuie sa fie o decizie a partilor unui contract si nicidecum o reglementare legislativa", considera Anca Bidian.

Drept urmare, solutia care echilibreaza aceasta „dilema” poate fi obligativitatea bancilor de a avea in portofoliu atat produse „cu dare-n plata”, cat si produse standard. Iar clientii au libertatea sa aleaga de la inceput ce risc isi asuma: ori mai scump cu avans mai mare (dare-n plata) ori mai ieftin cu avans mai mic, respectiv credit standard.

 

"Bancile au foarte multe lucruri de facut si de indreptat, in sensul debirocratizarii, al flexibilizarii procedurilor si al timpilor de reactie intru rezolvarea chestiunilor inerente unui contract de imprumut ori de economisire, ori in sensul conditiilor de creditare-economisire, ceea ce nu inseamna insa ca trebuie sa-si asume, la modul IMPUS de stat, prin lege, pierderi peste cele asumate prin calcule de risc. Pierderi pe care le suporta, de fapt, actionarii si deponentii, cele doua surse din care acestea ofera imprumuturile", explica Anca Bidian.

 




Articole recente

Urmareste-ne